Cartea este un dialog în cinci nopți între un filosof și un tânăr nemulțumit de viața lui, construit pe psihologia lui Alfred Adler. Rezumatul de mai jos urmează aceleași cinci nopți și păstrează ideile în ordinea în care apar în carte.

Prima noapte: Neagă trauma

Lumea este simplă și la fel este și viața.

O lume subiectivă

Niciunul dintre noi nu trăiește într-o lume obiectivă, ci într-o lume subiectivă căreia noi înșine i-am dat sens. În prezent, lumea ți se pare complicată și misterioasă, dar, dacă te schimbi, lumea îți va părea mai simplă. Problema nu este de fapt cum e lumea, ci cum ești dumneata.

În loc să deplângi întunecimea lumii, poți, pur și simplu, să-ți scoți ochelarii. Poate atunci lumea îți va părea teribil de strălucitoare. Sigur că oamenii se pot schimba. Și pot găsi și fericirea.

Scopuri, nu cauze

Așadar, în psihologia adleriană, nu ne gândim la „cauzele” din trecut, ci, mai degrabă, la „scopurile” din prezent. Aceasta este diferența dintre „etiologie” (studiul cauzalității) și teleologie (studiul scopului unui fenomen dat, mai degrabă decât al cauzei acestuia). În psihologia adleriană, trauma este negată în totalitate.

Nicio experiență în sine nu este cauza succesului sau a eșecului nostru. Nu suferim în urma șocului experiențelor noastre – așa-zisa traumă –, ci, dimpotrivă, le transformăm astfel încât să ne servească scopurile. Experiențele noastre nu sunt decisive, ci sensul pe care îl dăm acestora.

Noi ne determinăm soarta în funcție de sensul pe care îl dăm acelor experiențe din trecut. Viața nu o primim pur și simplu, ci o alegem singuri și noi suntem cei care decidem cum trăim. Cu toții trăim în consens cu un scop anume.

Furia, un instrument

Cum explicați starea de furie? E simplu, nu ți-ai pierdut cumpătul și apoi ai început să urli. Este limpede că ai izbucnit pentru a putea urla. Cu alte cuvinte, pentru a duce la îndeplinire scopul de a urla, ai creat sentimentul de furie. Într-un cuvânt, furia este un instrument de care te poți folosi când este nevoie. Pur și simplu, un om folosește furia pentru a-și copleși interlocutorul prin tonalitatea vocii sale, impunându-și astfel opiniile. Așadar, furia este un mijloc de a atinge un scop.

Psihologia adleriană arată că „oamenii nu sunt controlați de emoții”, mai arată și că „nu suntem controlați de trecut”. Oamenii nu sunt conduși de cauze ale trecutului, ci se îndreaptă spre scopuri stabilite de ei.

Primul pas spre schimbare este cunoașterea. Ar trebui să găsești singur răspunsurile, și nu să te bazezi pe ceea ce obții de la altcineva.

Nu contează cu ce calități te naști, ci cum alegi să le folosești.

Ar trebui să te concentrezi pe ce poți face cu ceea ce ai.

Nu suntem mașinării de înlocuit. Nu de înlocuire avem nevoie, ci de înnoire.

Termenul grecesc pentru bine, „agathon”, nu are o semnificație morală. Înseamnă doar „avantajos”. La fel, termenul pentru rău, „kakon”, înseamnă „care nu aduce beneficiu”.

Stilul de viață se alege

În psihologia adleriană, descriem personalitatea sau caracterul cu ajutorul termenului „stil de viață”. Acesta reprezintă tendințele de gândire și acțiune sau modul în care individul percepe lumea și cum se percepe pe sine. Pe scurt, stilul de viață ar putea fi definit drept personalitatea individului; folosit într-un sens mai restrâns, este un cuvânt care cuprinde viziunea despre lume a individului și modul în care acesta înțelege viața.

Cuvântul „personalitate” pare nuanțat și sugerează că nu poate fi schimbat. Dar, dacă vorbim despre viziunea despre lume, aceasta poate fi modificată. În psihologia adleriană, stilul de viață este considerat drept ceva ce fiecare alege pentru sine. Dacă stilul tău de viață nu este cel cu care te-ai născut, ci unul pe care l-ai ales singur, atunci e posibil să alegi din nou.

Problema nu este trecutul, ci prezentul, momentul în care te afli în clipa de față. Iar acum ai aflat de stilul de viață. Dar ce vei face cu el de acum înainte este responsabilitatea dumitale. Fie că alegi pe mai departe stilul de viață de până acum, fie că alegi unul complet nou, depinde numai de dumneata. Oamenii se pot schimba oricând, indiferent de mediul în care se află, adică oamenii își aleg constant stilul de viață.

Curajul de a te schimba

Deși există câteva mici inconveniente și limite, probabil crezi că stilul de viață de acum este cel mai practic și e mai simplu să lași lucrurile așa cum sunt. Dacă rămâi exact așa cum ești, experiența îți permite să răspunzi corect evenimentelor, pe măsură ce se întâmplă, ghicind în același timp rezultatele acțiunilor individuale. Putem spune că este ca și cum ai conduce o mașină veche, familiară. Poate huruie un pic, dar, știind despre ce e vorba, o poți manevra cu ușurință. Pe de altă parte, dacă individul alege un stil de viață nou, nimeni nu poate prevedea ce se va întâmpla cu noul său eu și nici nu are habar cum să negocieze evenimentele care vor urma. Cu alte cuvinte, oamenii se plâng de diferite lucruri, dar le este mai ușor să rămână așa cum sunt.

Când încercăm să ne schimbăm stilul de viață, trecem printr-un test de mare curaj. Apare grija generată de schimbare, asociată cu dezamăgirea de a nu ne putea schimba. Psihologia adleriană este o psihologie a curajului.

Viața ta se decide aici și acum. Oamenii se pot schimba și își aleg mereu propriul stil de viață. Ceea ce ar trebui să faci este să iei decizia de a pune capăt stilului de viață de acum. Dacă omul își schimbă viața – modul în care dă sens lumii și sieși –, atunci atât modul în care interacționează cu lumea, cât și comportamentul său trebuie să se schimbe.

Nu uita: omul va trebui să se schimbe. Dumneata, așa cum ești, trebuie să îți alegi stilul de viață.

Indiferent ce s-a petrecut în viața ta până în prezent, nu ar trebui să influențeze câtuși de puțin felul în care vei trăi de acum înainte.

Încurajarea

De ce nu te iubești? Observi doar defectele, deoarece ai decis să nu te iubești. Ca să nu te iubești, nu îți observi calitățile și te concentrezi doar pe defecte. Ce pot face eu, în calitate de terapeut, este să ajut persoana să se accepte mai întâi pe sine, iar apoi, indiferent de consecințe, să aibă curajul de a face un pas înainte. În psihologia adleriană, acest tip de abordare se numește „încurajare”.

A doua noapte: Toate problemele sunt probleme ale relațiilor interpersonale

Cu alte cuvinte, scopul dumitale este să nu fii rănit în relația cu alți oameni. Dar nu uita, în fond este imposibil să nu fii rănit în relațiile tale cu alți oameni. Când stabilești o relație interpersonală, nu se poate să nu fii rănit, mai mult sau mai puțin; vei răni și dumneata pe cineva. O persoană devine „individ” doar în contexte sociale. Adler afirmă:

Toate problemele sunt legate de relațiile interpersonale.

Sentiment și complex de inferioritate

Sentimentul de inferioritate este un termen care are legătură cu judecata de valoare a fiecăruia despre sine. Dacă ne simțim inferiori, este vorba despre interpretări subiective, și nu de fapte obiective. Totuși, subiectivismul are și o parte bună: îți permite să faci propria alegere. Tocmai fiindcă las totul pe seama subiectivității, mi se deschide șansa de a alege dacă să-mi percep o anumită caracteristică drept avantaj sau dezavantaj. Nu putem modifica faptele obiective, dar interpretările subiective pot fi modificate după bunul plac. Iar noi trăim într-o lume subiectivă.

Adler admite că sentimentul de inferioritate este valabil pentru oricine. Nu este nimic rău în asta. În primul rând, oamenii vin pe această lume neajutorați. Și oamenii au dorința universală de a scăpa de această stare de neajutorare. Adler a numit asta „căutarea superiorității”. Poți să o percepi, simplu, ca pe o „speranță de mai bine” sau „căutarea stării ideale”. Opusul ei este sentimentul de inferioritate. Fiecare are diferite idealuri sau scopuri și se îndreaptă către ele. Totuși, dacă nu reușește să-și atingă idealurile, omul ajunge să se simtă inferior.

Adler afirmă că nici căutarea superiorității, nici sentimentul de inferioritate nu sunt boli, ci stimulenți pentru efortul normal, sănătos și pentru dezvoltare. Dacă nu este folosit greșit, chiar și sentimentul de inferioritate poate încuraja efortul și dezvoltarea. Omul încearcă să scape de sentimentul de inferioritate și continuă să meargă înainte. Omul nu e niciodată satisfăcut de situația din prezent: vrea să progreseze, chiar dacă e vorba de un singur pas. Omul vrea să fie fericit.

Nu este nimic în neregulă cu sentimentul de inferioritate în sine. După cum spune Adler, sentimentul de inferioritate poate fi cauza efortului și a dezvoltării. De exemplu, dacă o persoană se simte inferioară din punctul de vedere al educației și decide: nu am destulă școală, așa că va trebui să muncesc mai mult decât oricine altcineva, atunci aceasta este direcția de dorit.

Complexul de inferioritate, pe de altă parte, se referă la situația în care sentimentul de inferioritate este folosit ca o formă de scuză. Astfel, cineva își spune: nu am destulă școală, deci nu pot avea succes. Când cineva insistă pe logica „sunt în situația A, deci B nu se poate realiza” în fiecare zi a vieții sale, nu se încadrează în categoria sentimentului de inferioritate. Este un complex de inferioritate.

Ceea ce dumneata numești o relație cauzală este ceea ce Adler numește „cauză și efect aparent”. Cu alte cuvinte, te convingi că există o relație cauzală serioasă acolo unde ea nu există. Totuși, Adler, cu punctul său de vedere teleologic (atribuirea scopului), respinge aceste argumente numindu-le „cauză și efect aparent”.

Problema reală este modul în care omul ține piept acestei realități. Dacă gândești Nu am destulă școală, deci nu pot avea succes, atunci în loc de Nu am succes ar trebui să gândești Nu vreau să am succes. Pur și simplu ți se pare înfricoșător să faci măcar un pas sau chiar și un efort realist. Trebuie să ai curajul necesar pentru a-ți schimba stilul de viață! După cum afirmă Adler, nimeni nu poate suporta sentimentul de inferioritate prea multă vreme.

Cum se suplinește ceea ce lipsește? Modul cel mai sănătos este să faci un efort și să te dezvolți.

Complexul de superioritate

Complexul de inferioritate se poate transforma într-o altă stare mentală specială. Este vorba despre „complexul de superioritate”: o persoană care suferă puternic din cauza sentimentului de inferioritate și pe deasupra nu are curajul să compenseze prin mijloace sănătoase, adică efort și dezvoltare. Acestea fiind spuse, persoana respectivă nu poate tolera complexul de inferioritate redat prin formula sunt în situația A, deci B nu este posibil. Nu poate accepta „un sine incapabil”. În acel moment, persoana respectivă se gândește să compenseze altfel și caută o ieșire mai ușoară: să acționeze ca și cum ar fi superioară și să se mulțumească cu un sentiment fals de superioritate.

Un exemplu ar fi „falsa autoritate”. Persoana se laudă și pretinde că se înțelege foarte bine cu un om puternic (în general, poate fi oricine, de la directorul școlii la vreo celebritate). Și, făcând asta, vrea să transmită că este o persoană specială. Minte despre experiența sa profesională sau poartă anumite mărci de îmbrăcăminte, toate acestea fiind forme de comportament prin care își susține falsa autoritate. În oricare dintre aceste cazuri, „eul” nu este de fapt superior sau special; persoana este cea care se comportă astfel încât „eul” să pară special, prin legătura sa cu o autoritate. Pe scurt, este un fals sentiment de superioritate.

Dar cei care încearcă să pară mai importanți, pe baza unei puteri împrumutate, trăiesc de fapt după sistemul de valori al altora: trăiesc viața altora. Această idee trebuie evidențiată.

Există oameni cărora le place să se laude cu realizările lor. Care țin cu dinții de gloria trecută și își amintesc mereu de vremea în care străluceau. Poate cunoști astfel de oameni. Despre toți aceștia putem spune că suferă de complexe de superioritate. Cei care ajung să se laude nu au, de fapt, încredere în ei. După cum și Adler indică foarte clar:

Cel care se laudă o face doar dintr-un sentiment de inferioritate.

Dacă ai cu adevărat încredere în tine, nu simți nevoia să te lauzi. Omul se laudă tocmai fiindcă sentimentul de inferioritate este puternic. Cu atât mai mult simte nevoia să-și fluture superioritatea.

Este un tipar care duce către un anumit sentiment de superioritate și se manifestă tocmai din cauza sentimentului de inferioritate prea intens. Concret, este vorba despre cei care se laudă cu neșansele lor. Cel care adoptă o atitudine lăudăroasă atunci când vorbește despre educația lui și altele similare; despre diferite necazuri care s-au abătut asupra lui. Dacă cineva încearcă să-l consoleze sau să-i sugereze vreo schimbare, el va refuza ajutorul spunând: „Tu nu înțelegi ce simt eu”. Acești oameni încearcă să devină „speciali” prin experiențele lor nefericite și numai prin nenorocul lor încearcă să se plaseze deasupra celorlalți.

Sunt destui care încearcă să fie „speciali” adoptând această atitudine când sunt bolnavi, răniți sau suferă în urma unei despărțiri. Își folosesc nefericirea în avantajul lor și astfel încearcă să-i controleze pe ceilalți. Susținând cât de ghinioniști sunt și cât au suferit, ei încearcă să-i îngrijoreze pe cei din jur și să limiteze vorbele și acțiunile acestora, pentru a-i ține sub control.

În cultura noastră, slăbiciunea poate fi o forță foarte puternică. De fapt, dacă ar fi să ne întrebăm care este persoana cea mai puternică din cultura noastră, răspunsul logic ar fi copilul. Copilul domină și nu poate fi dominat. Copilul îi conduce pe adulți prin slăbiciunea lui. Și tocmai datorită acestei slăbiciuni, nimeni nu îl poate controla.

Viața nu este o competiție

Căutarea superiorității este mentalitatea care te face să avansezi pe cont propriu, nu să faci tot ce e necesar pentru a deveni mai important decât alții. Viața nu este o competiție; este suficient să progresezi, fără să intri în competiție cu nimeni. Și, desigur, nu este nevoie să te compari cu alții.

Un sentiment de inferioritate normal nu vine din comparația cu alții, ci din comparația cu sinele ideal. Cu toții suntem diferiți după gen, vârstă, nivel de cunoaștere, experiență, trăsături fizice: nu există doi oameni identici. Să acceptăm încrezători faptul că alții sunt diferiți de noi. Și nici noi nu suntem identici cu ei, ci egali.

Nu contează dacă o persoană încearcă să fie în fața celorlalți sau în urma lor. Nu pășim ca să fim în competiție cu cineva. Încercăm să progresăm dincolo de cei care suntem acum; de aici rezultă valoarea. M-am retras din locurile preocupate cu câștigul și înfrângerea. Când încerci să fii tu însuți, inevitabil, competiția îți stă în cale.

Când conștientizezi că există o competiție cu victorie și înfrângere, sentimentul de inferioritate este inevitabil. Deoarece individul se compară permanent cu alții și gândește: L-am înfrânt pe acela sau Am pierdut în fața lui. De aici iau naștere complexul de inferioritate și complexul de superioritate.

Iată motivul pentru care competiția este atât de înspăimântătoare. Chiar dacă nu pierzi, chiar dacă învingi mereu, dacă ai decis să intri în competiție, nu vei mai avea nicio clipă de liniște. Nu vrei să pierzi. Și trebuie să învingi mereu, dacă nu vrei să pierzi. Nu poți avea încredere în ceilalți. Motivul pentru care mulți oameni nu sunt cu adevărat fericiți este că, pe măsură ce își construiesc succesul în ochii societății, trăiesc în competiție. Din punctul lor de vedere, lumea este un spațiu periculos, plin de dușmani.

Dacă renunți la ideea de competiție, dispare și nevoia de a triumfa în fața celorlalți. Te eliberezi și de teama că poate vei pierde. Și ajungi să te bucuri din toată inima pentru fericirea celorlalți și vei contribui activ la fericirea lor. Cel care dorește să-i ajute mereu pe cei aflați la nevoie: iată cine poate fi numit, cu adevărat, camaradul dumitale.

Când ești capabil să simți că „oamenii îți sunt camarazi”, modul în care vei privi lumea se va schimba profund. Lumea ți se va părea sigură și plăcută, iar problemele cu relațiile interpersonale vor scădea dramatic.

Lupta pentru putere

Cu siguranță, există situații în care simt indignare față de problemele sociale. Dar aș spune că este mai degrabă o indignare bazată pe logică decât o explozie bruscă de emoție. Este diferența între furia personală și indignarea privind contradicțiile și nedreptățile din societate. Sunt complet diferite, deoarece indignarea justificată trece dincolo de interesele personale.

Dacă cineva mi-ar adresa vorbe grele, m-aș gândi ce motiv ascuns are acea persoană: aceasta te provoacă la o luptă pentru putere.

Indiferent de provocare, nu trebuie să te lași păcălit să intri în lupta pentru putere. Problema este că lupta nu se încheie aici. După ce a pierdut lupta, se va grăbi să treacă la etapa următoare: etapa răzbunării. Deși deocamdată s-a retras, el va pune la cale un plan pentru a-și lua revanșa, într-un loc diferit și sub o altă formă, și va reveni cu dorința de răzbunare. Iar odată ce relația interpersonală atinge faza răzbunării, este aproape imposibil, pentru ambele părți implicate, să găsească o soluție. Pentru a preveni această situație, cel care este provocat la lupta pentru putere nu trebuie, sub nicio formă, să accepte. Când ești provocat la luptă și simți că este vorba despre o luptă pentru putere, retrage-te din conflict cât mai curând posibil. Nu răspunde la acțiunile lui cu o reacție. Este singurul lucru pe care îl putem face.

Haide să te învăț un mod de a calma situația fără să folosești sentimentul de furie. Deoarece, la urma urmelor, furia este un instrument, un mijloc de a atinge un scop. Primul lucru pe care vreau să îl înțelegi este că furia este o formă de comunicare; și totuși, comunicarea este posibilă fără furie. Ne putem transmite gândurile și intențiile și putem fi acceptați fără furie. Dacă înveți să înțelegi asta în practică, sentimentul de furie va dispărea de la sine.

Alte instrumente eficiente de comunicare în afară de furie? Avem limbajul. Putem comunica prin limbaj. Trebuie să crezi în forța limbajului și în limbajul rațiunii.

Încă un lucru despre luptele pentru putere. De fiecare dată, indiferent cât de mult crezi că ai dreptate, încearcă să nu îl critici pe celălalt din acest motiv. În clipa în care, într-o relație interpersonală, ești convins că ai dreptate, înseamnă că deja ai făcut primul pas în lupta pentru putere. Altfel spus, convingerea că „am dreptate” duce la presupunerea că „el greșește” și, în final, devine o competiție, iar tu te vei gândi că trebuie să câștigi. Este o luptă pentru putere, de la un capăt la altul.

În primul rând, corectitudinea afirmațiilor nu are nimic de-a face cu victoria sau înfrângerea. Dacă dumneata crezi că ai dreptate, indiferent care ar fi opiniile altora, trebuie să pui punct atunci și acolo. Din cauza mentalității conform căreia nu acceptă să piardă, omul este incapabil să-și recunoască greșeala, iar rezultatul este că ajunge să aleagă o cale greșită. Recunoașterea greșelilor, exprimarea unei scuze și retragerea din lupta pentru putere: niciuna dintre acestea nu reprezintă o înfrângere. Căutarea superiorității nu se realizează prin competiție.

Așadar, când suntem preocupați de victorie și de înfrângere, ne pierdem capacitatea de a face alegerile corecte? Da. Ți se întunecă judecata și vezi doar victoria iminentă sau înfrângerea. Apoi pornești pe un drum greșit. Abia atunci când lăsăm la o parte competiția, victoria sau înfrângerea, vom începe să ne corectăm și să ne schimbăm pe noi înșine.

Cele trei sarcini ale vieții

În psihologia adleriană, există obiective clare în ceea ce privește comportamentul uman și abordarea psihologică. În primul rând, există două obiective privind comportamentul: să ai încredere în propria persoană și să trăiești în armonie cu societatea. Apoi, obiectivele de ordin psihologic, care susțin aceste forme de comportament, sunt conștiința faptului că am capacitatea și conștiința că oamenii îmi sunt camarazi.

Ce sunt sarcinile vieții? Adler a definit trei categorii de relații interpersonale care iau naștere, împreună sarcinile vieții:

sarcini de muncă;
sarcini de prietenie;
sarcini de iubire.

Relațiile interpersonale cu care individul nu are încotro și trebuie să se confrunte, atunci când încearcă să fie o ființă socială: acestea sunt sarcinile vieții. Într-adevăr, ele sunt sarcini deoarece nu avem de ales, trebuie să ne confruntăm cu ele.

Hai să privim sarcinile de muncă. Indiferent despre ce muncă e vorba, nicio activitate nu poate fi realizată de o singură persoană. Totuși, privind din perspectiva distanței și a profunzimii, putem spune că relațiile interpersonale de muncă se confruntă cu cele mai mici obstacole. Relațiile interpersonale de muncă au obiectivul comun, ușor de înțeles, de a obține rezultate bune, astfel încât oamenii să coopereze chiar dacă nu se înțeleg întotdeauna și, într-o oarecare măsură, nici nu au altă soluție decât să coopereze.

Mulți cred că e mai bine să ai cât mai mulți prieteni, însă eu nu sunt așa de sigur. Valoarea nu constă în numărul de prieteni sau de cunoștințe. Psihologia adleriană este o psihologie a schimbării personale, nu una a schimbării celorlalți. În loc să aștepți ca ceilalți să se schimbe sau ca situația să se schimbe, fă dumneata primul pas.

Adler nu acceptă limitarea partenerului. Dacă persoana pare să fie fericită, celălalt ar trebui să se bucure. Asta înseamnă iubire. Relațiile în care oamenii își impun restricții, în cele din urmă, se vor destrăma.

Ori de câte ori ești cu acea persoană și poți să fii liber, abia atunci simți cu adevărat iubire. Poți să fii calm și să te porți firesc fără să te simți inferior sau copleșit de nevoia de a-ți etala superioritatea. Asta înseamnă iubire adevărată. Pe de altă parte, restricțiile sunt o manifestare a mentalității de a încerca să-ți controlezi partenerul și, de asemenea, o idee bazată pe sentimentul de neîncredere.

Dacă doi oameni vor să trăiască împreună în armonie, amândoi trebuie să se considere personalități egale.

Indiferent cât de multă nefericire îți aduce relația, nu trebuie să o eviți, ci să o înfrunți. Chiar dacă în cele din urmă îi vei pune capăt, mai întâi trebuie să o confrunți. Practic, este imposibil ca o persoană să trăiască complet singură; doar într-un context social omul devine „individ”. Iată de ce, în psihologia adleriană, încrederea în sine ca individ și cooperarea în cadrul societății sunt considerate obiective fundamentale.

Minciuna vieții

Să presupunem, de exemplu, că există un domn A, care îți displace fiindcă are niște defecte greu de trecut cu vederea. Dar dumitale nu îți displace domnul A deoarece nu îi poți trece cu vederea defectele. Ți-ai propus, de la bun început, să nu îl placi, iar apoi ai început să-i cauți defecte pentru a-ți îndeplini acel scop. Pentru a evita o relație interpersonală cu domnul A.

Adler a evidențiat faptul că oamenii inventează tot felul de pretexte pentru a evita sarcinile vieții și a numit asta „minciuna vieții”. Omul transferă pe umerii altcuiva responsabilitatea pentru situația în care se află. Fugim de sarcinile vieții spunând că totul e din vina celorlalți sau din vina mediului.

Dacă stilul tău de viață ar fi fost decis de oamenii din jurul dumitale, cu siguranță ai fi putut trece responsabilitatea asupra altcuiva. Însă stilul de viață ni-l alegem noi înșine. Este evident cui îi revine responsabilitatea.

Adler nu discută niciun moment despre sarcinile vieții în termeni de bine sau rău. Aici nu ar trebui să discutăm despre principii, despre bine sau rău, ci despre curaj. Chiar dacă eviți sarcinile vieții, nu înseamnă că ai căzut pradă răului. Nu e o problemă care ar trebui condamnată din punct de vedere moral. Este vorba doar de curaj.

Nu contează cu ce te naști, ci cum folosești cele cu care te naști.

Psihologia adleriană este o psihologie a folosirii, și omul este cel care decide. În același timp, este o psihologie a curajului. Noi, oamenii, nu suntem atât de fragili încât să fim la mila traumelor etiologice (cauză și efect). Din punctul de vedere al teleologiei, noi înșine ne alegem viața și stilul de viață. Avem puterea de a face asta.

A treia noapte: Renunță la sarcinile celorlalți

Nevoia de recunoaștere

Psihologia adleriană neagă nevoia de căutare a recunoașterii din partea celorlalți. De fapt, nici nu trebuie să căutăm recunoaștere. Oare de ce așteaptă oamenii recunoaștere din partea celorlalți? În multe dintre cazuri, asta se întâmplă din cauza influenței educației de tip răsplată și pedeapsă. Dacă facem ce trebuie, primim laude. Dacă greșim, suntem pedepsiți. Adler a criticat vehement acest tip de educație. Noi nu trăim pentru a satisface așteptările celorlalți.

Dacă nu îți trăiești viața pentru tine, atunci cine o va trăi pentru tine? Trăiești doar propria ta viață. Când ne gândim pentru cine trăim, bineînțeles că este pentru noi înșine.

Nu este nihilism, nici vorbă de așa ceva. Este mai degrabă opusul. Când căutăm recunoaștere din partea celorlalți și ne preocupă doar cum suntem judecați de alții, înseamnă că trăim viața altor oameni.

Dorința disperată de a fi recunoscut duce către o viață în care urmezi așteptările altor oameni, care vor să fii „un anumit tip de persoană”. Cu alte cuvinte, renunți la ceea ce ești tu de fapt și trăiești viața altora. De fapt, trebuie să respingem recunoașterea din partea celorlalți tocmai pentru a depăși nihilismul unei lumi fără Dumnezeu.

Oare oamenii care și-au stabilit un statut social sunt fericiți cu adevărat?

A cui este sarcina

În psihologia adleriană pornim de la premisa: „A cui este această sarcină?” Trebuie să gândim din perspectiva întrebării și să separăm, permanent, sarcinile noastre de cele ale altor persoane. Nu trebuie să ne amestecăm în sarcinile altora.

În general, toate problemele din relațiile interpersonale sunt cauzate de implicarea noastră în sarcinile altora sau invers. Separarea sarcinilor este suficientă pentru a schimba profund relațiile interpersonale.

Există o modalitate destul de simplă de a afla cui îi aparține sarcina. Ia în calcul: cine va obține, în cele din urmă, rezultatul final datorat alegerii făcute?

Psihologia adleriană nu recomandă abordarea prin neimplicare; trebuie să îi dai de înțeles copilului că îl vei ajuta ori de câte ori dorește să învețe. Dar nu trebuie să intervii în sarcina copilului. Dacă nu cere ajutorul, nu este indicat să ne amestecăm.

Firește, îi ajutăm cât de mult putem. Dar, dincolo de asta, nu trebuie să ne implicăm. Este o zicală: „Poți duce un cal la apă, dar nu-l poți forța să bea.” Impunerea schimbării prin ignorarea intențiilor individului va duce doar la o reacție încordată.

În mod normal, părintele care suferă din cauza relației cu copilul său gândește așa: „Copilul este viața mea.” Cu alte cuvinte, părintele preia sarcina copilului și nu se mai poate gândi la nimic altceva în afară de copil. Atunci când, în sfârșit, părintele constată cum stau lucrurile, conceptul de „eu” a dispărut din viața sa. Totuși, indiferent cât de multe din greutățile copilului duce părintele în spate, copilul rămâne un individ independent. Copiii nu devin ceea ce își doresc părinții.

Firește, părinții își fac griji în privința copiilor și, din când în când, vor să intervină. Dar, așa cum am mai spus, copilul nu trăiește pentru a satisface așteptările celorlalți, așa cum o face un părinte.

Așadar, trebuie să stabilim limite, chiar și cu familia? De fapt, în familii distanța este mai mică, așa că separarea sarcinilor este cu atât mai necesară.

Uite, să crezi înseamnă, între altele, și să separi sarcinile. Crezi în partenerul tău de viață; asta e sarcina dumitale. Dar felul în care acea persoană se comportă în funcție de așteptările dumitale este sarcina altora, la fel și încrederea. Când insiști în propriile dorințe fără să-ți fi impus o limită, fără să-ți dai seama te implici într-o formă de hărțuire.

Dar gândește-te în felul următor: prin intervenția și preluarea sarcinilor celorlalți transformăm viața individului în una dificilă și plină de complicații. Dacă trăiești o viață plină de griji și suferință – care rezultă din relațiile interpersonale –, în primul rând trebuie să stabilești limitele care indică: „De aici încolo nu mai e sarcina mea.” Elimină preluarea sarcinilor altor persoane. Acesta este primul pas către o viață fără griji și greutăți.

Tot ce poți face referitor la viața ta este să alegi calea cea mai bună în care crezi. Pe de altă parte, cum judecă ceilalți alegerea făcută de tine? Aceasta este sarcina lor și nu ai cum să intervii. Ce crede altcineva despre mine – dacă mă place sau nu – este sarcina altei persoane, nu a mea.

Și, la urma urmelor, de ce te îngrijorează că pe alții îi interesează ce faci? Psihologia adleriană are un răspuns foarte simplu. Presupui că sarcinile celorlalți sunt ale dumitale. Ce cred oamenii atunci când te privesc – aceasta este sarcina lor și nu ai cum să o controlezi.

Din nou, este vorba despre minciuna vieții despre care vorbește Adler. Nu îmi pot face treaba pentru că șeful mă evită. E vina șefului meu dacă activitatea mea nu merge bine. Persoana care face aceste afirmații se folosește de existența acestui șef ca scuză pentru un lucru care nu merge bine. Deoarece atunci poate spune: dacă nu ar fi acest șef, aș lucra mai mult.

Când suntem furioși, nimic nu merge. Ceea ce ar trebui să fac este să mă ocup de sarcinile din viața mea, fără ascunzișuri.

Mai întâi ar trebui să ne punem întrebarea: a cui este această sarcină? Apoi să facem separarea sarcinilor. Să delimităm, cu calm, limita până unde se desfășoară sarcinile noastre și unde încep sarcinile altora. Și să nu intervenim în sarcinile altora, ori să permitem, chiar și unei singure persoane, să intervină în sarcinile noastre. Acesta este un punct de vedere clar și revoluționar al psihologiei adleriene și are potențialul de a determina schimbări radicale în privința problemelor din relațiile interpersonale.

Ceea ce cred alții despre mine sau modul în care mă judecă reprezintă sarcina lor și eu nu pot face nimic în privința asta. Ar trebui să fac ce e de făcut în viață, fără ascunzișuri.

Nodul gordian

Alexandru cel Mare a fost un rege macedonean, care a trăit în secolul al IV-lea î.Hr. Pe când înainta, cu armatele sale, pe teritoriul persan al Lidiei, a aflat de existența unui car de luptă păstrat cu sfințenie în templu.

Carul de luptă fusese bine legat de o coloană din interiorul templului de către fostul rege Gordias și exista o veche legendă care spunea: „Acela care va desface acest nod va fi stăpânul Asiei.” Era un nod foarte strâns, pe care mulți bărbați pricepuți au crezut că îl pot desface, dar niciunul nu a reușit.

Îndată ce Alexandru cel Mare a văzut cât de strâns este nodul, și-a scos sabia și l-a tăiat în două cu o singură lovitură. Apoi se zice că ar fi spus în felul următor: „Destinul nu este determinat de o legendă, el se croiește cu sabia.” Nu îl interesa puterea legendei și avea să își croiască destinul cu sabia. A devenit mai apoi cel mai mare cuceritor al tuturor teritoriilor cunoscute azi drept Orientul Mijlociu și Asia de Vest. Aceasta este celebra istorioară cunoscută drept „nodul gordian”. Și, astfel, nodurile complicate – lanțurile din relațiile noastre interpersonale – nu se pot desface prin metode convenționale, ci trebuie tăiate printr-o abordare complet nouă. De fiecare dată când explic separarea sarcinilor, îmi amintesc de nodul gordian.

Distanța potrivită și răsplata

De exemplu, când citim o carte, dacă o aducem prea aproape de ochi, nu mai vedem nimic. Și în cazul stabilirii unor relații interpersonale de calitate este nevoie de o oarecare distanță.

Trebuie să dăm o mână de ajutor atunci când este nevoie, dar să nu invadăm teritoriul persoanei în cauză. E important să menținem o distanță moderată.

Ideea e că, atunci când cineva face un lucru pentru noi, trebuie să faci ceva în schimb – chiar dacă celălalt nu vrea nimic. În loc să răspundem bunăvoinței, suntem condiționați de răsplată. Oricare ar fi solicitarea celuilalt, noi suntem singurii care decidem ce trebuie să facem. Atunci când răsplata stă la baza unei relații interpersonale, în adâncurile ființei apare un sentiment care spune în felul următor: „Am dat atât, așa că ar trebui să îmi dai înapoi la fel de mult.” Desigur, este o noțiune destul de diferită de separarea sarcinilor. Nu trebuie să căutăm răsplata și nu trebuie să fim condiționați de ea.

Libertatea de a nu fi pe placul celorlalți

Poate că e mai ușor să trăiești pentru a satisface așteptările celorlalți. Astfel ne punem propria viață în mâinile lor. Dar dacă omul decide singur pe ce cale să meargă, e și firesc să se mai rătăcească din când în când. Se lovește de zidul „modului în care ar trebui să trăiască”.

Să trăiești viața încercând să cântărești sentimentele celorlalți și să fii îngrijorat de modul în care te privesc. Să trăiești în așa fel încât să asiguri îndeplinirea dorințelor celorlalți. Pot exista semnale care să te ghideze într-acolo, dar nu există libertate în acest mod de viață. Acum, de ce să alegi o viață atât de lipsită de libertate?

Dacă omul trăiește astfel încât să satisfacă așteptările altora și își încredințează viața în mâinile lor, acesta e un mod de a trăi în minciună și va continua să se mintă pe sine, cât și pe cei din jur.

Nu există niciun motiv pentru care omul să nu poată trăi așa cum dorește.

Adultul care a ales adevărata libertate se va bucura pentru că a avut forța de a fi liber.

Nu dorești să fii antipatizat de ceilalți. Pentru dorințele umane, aceasta este o dorință profund firească, dar și un impuls. Kant o numea „înclinație”, adică dorințele instinctive, dorințele impulsive ale omului. Acum, ar fi incorect să spunem că viața este precum piatra care se rostogolește la vale, lăsând ca aceste înclinații sau impulsuri să ne ducă unde vor, înseamnă „libertate”. Viața trăită astfel înseamnă să fim sclavii propriilor dorințe și impulsuri. Libertatea adevărată este ca și cum ai un singur impuls. Piatra nu are putere. Dar noi nu suntem pietre, suntem ființe umane capabile să ne opunem. Putem să ne oprim din rostogolire și să urcăm dealul.

Pe scurt: „Libertatea înseamnă să nu fii pe placul altor oameni.” Să nu fii pe placul celorlalți. Este dovada că îți exerciți libertatea, trăiești liber și arată că trăiești conform propriilor principii.

Cu siguranță este trist să nu te placă lumea. Dacă ar fi posibil, ne-am dori ca nimeni să nu ne antipatizeze. Vrem să ne satisfacem dorința de recunoaștere. Dar să te porți în așa fel încât să fii pe placul tuturor este un mod de viață extrem de captiv și, în același timp, imposibil. Exercitarea libertății are costurile ei. Iar costul libertății în relațiile interpersonale constă în faptul că nu suntem pe placul unora.

Până când nu ne va mai îngrijora judecata altor oameni, până când nu ne va mai fi frică de faptul că nu suntem pe placul altor oameni și până nu ne asumăm riscul de a nu mai fi niciodată recunoscuți, nu vom fi capabili să ne urmăm vreodată propriul drum în viață. Cu alte cuvinte, nu vom fi capabili să fim liberi.

Poate exista cineva care nu are o părere prea bună despre dumneata, dar această sarcină nu îți aparține. Iar gânduri de genul ar trebui să mă simpatizeze sau am făcut toate astea, așa că e ciudat că nu mă place sunt forme de gândire orientate spre răsplată, o formă de interferență în sarcinile altei persoane. Omul merge înainte fără să se teamă că ar putea să nu fie simpatizat. Asta înseamnă libertatea pentru o ființă umană.

Înainte de a-mi face griji cu privire la ce cred alții despre mine, vreau să merg mai departe cu mine însumi. Cu alte cuvinte, vreau să trăiesc în libertate.

Nu vreau să fiu antipatizat, dar nu mă deranjează dacă se întâmplă. Curajul de a fi fericit include și curajul de a fi antipatizat. Atunci când vei dobândi acest curaj, relațiile tale interpersonale se vor schimba dintr-odată în lucruri luminoase.

Controlul relației e în mâinile tale

Și am avut tot timpul controlul în privința relației interpersonale. Mulți cred că acest control în privința relației interpersonale se află la celălalt. De asta se și întreabă: ce părere are acea persoană despre mine? Și, în cele din urmă, ajung să trăiască astfel încât să satisfacă dorințele altor persoane. Dar dacă vor înțelege separarea sarcinilor, vor observa că au toate cărțile în mână. Acesta este un nou mod de gândire.

Eu nu m-am schimbat. Chiar dacă eu mă schimb, de fapt, numai „eul meu” se schimbă. Prin urmare, nu știu ce se va întâmpla cu cealaltă persoană și e un aspect în care nu mă pot implica. Iar aceasta este separarea sarcinilor. Desigur, sunt momente în care, concomitent cu schimbarea mea – dar nu din cauza schimbării mele –, se schimbă persoana. Dar nu acesta este scopul și, desigur, e posibil ca acea persoană să nu se schimbe.

Dacă suntem robii dorinței de recunoaștere, controlul relației interpersonale va rămâne tot timpul în mâinile altora. Ne lăsăm viața în seama altora sau avem singuri grijă de ea?

A patra noapte: Unde se află centrul lumii

Individul indivizibil

În primul rând, din punct de vedere etimologic, cuvântul „individual” are sensul de indivizibil. Cu alte cuvinte, este unitatea cea mai mică posibil, deci nu mai poate fi împărțită. Adler s-a opus oricărui sistem dual de valori, care tratează mintea separat de corp, rațiunea separat de sentimente sau conștientul separat de inconștient.

În psihologia adleriană, simptomele fizice nu sunt evaluate separat de factorul mental (psyche). Mintea și trupul sunt percepute ca un întreg, ca un tot care nu poate fi divizat în componente.

Sentimentul de comuniune

Care este scopul relațiilor interpersonale? Este sentimentul de „comuniune”. Dacă ceilalți sunt tovarășii noștri și trăim înconjurați de ei, ar trebui să ne putem găsi în această viață propriul nostru loc de „refugiu”. Mai mult, făcând asta, ar trebui să începem să ne dorim să împărtășim totul cu tovarășii noștri – să contribuim la binele comunității. Sentimentul de camaraderie cu ceilalți, această conștientizare a „propriului refugiu”, se numește „sentimentul de comuniune”.

Relațiile interpersonale sunt sursa nefericirii. Reversul este și el valabil – relațiile interpersonale sunt sursa fericirii. Mai mult chiar, sentimentul de comuniune este indicele cel mai important pentru evaluarea unei relații interpersonale fericite.

Sentimentul de comuniune este cunoscut și sub denumirea de „interes social”, cu alte cuvinte, „interes față de societate”. Cea mai mică unitate de măsură pentru societate este „tu și eu”. În prezența a doi oameni apare societatea, iar apoi se naște și comunitatea. Pentru a înțelege sentimentul de comuniune despre care vorbește Adler, e bine să folosim ca punct de pornire „tu și eu”. Facem trecerea de la atașamentul față de sine (interesul personal) la grija pentru ceilalți (interes social).

Cei incapabili să realizeze separarea sarcinilor și obsedați de dorința de a obține recunoaștere sunt și ei extrem de egocentrici. Gândește-te la dorința de recunoaștere. Cei obsedați de o astfel de dorință de recunoaștere par să le acorde atenție celorlalți, dar de fapt sunt preocupați doar de ei înșiși. Le lipsește grija față de cei din jur și sunt interesați doar de „eu”. Pe scurt, sunt egocentrici. Vrei ca alții să te aprecieze și de aceea te îngrijorează felul în care ei te privesc. Asta nu e grijă față de ceilalți. Nu e decât atașamentul față de sine.

Faptul că există oameni care nu au o părere bună despre noi este dovada că suntem liberi. Toți cei strâns legați de „eu” sunt egocentrici. Tocmai de aceea e necesară trecerea de la „atașamentul față de sine” la „grija față de alții”.

Nu ești centrul lumii

În primul rând, fiecare dintre noi este membrul unei comunități de care aparține. Sentimentul că avem locul nostru de refugiu în cadrul comunității, sentimentul că „acolo ne e bine” și sentimentul de apartenență – acestea sunt dorințe umane fundamentale. Când e vorba fie de studii, de muncă sau prietenii, fie de iubire și căsătorie, toate acestea sunt legate de căutarea unor locuri și relații în care să ne simțim „că ne e bine”.

Iar protagonistul în viața reală este „eu”. Dar „eu” nu conduce lumea. Deși „eu” este protagonistul vieții, nu este decât un membru al comunității și parte din întreg.

Cei care sunt preocupați doar de ei înșiși cred că sunt centrul universului. Pentru astfel de oameni, ceilalți sunt doar „persoane care vor face ceva pentru mine”. Sunt aproape convinși că toți ceilalți există pentru a-i servi, iar sentimentele lor sunt cele mai importante. Dar ceilalți nu trăiesc pentru a-ți satisface așteptările. Apoi, când acele așteptări nu se împlinesc, oamenii cad pradă dezamăgirii și au sentimentul că au fost insultați într-un mod groaznic. Ești parte dintr-o comunitate, nu centrul ei.

Noi toți căutăm sentimentul de apartenență, acel „e bine aici”. Totuși, în psihologia adleriană, sentimentul apartenenței poate fi atins doar printr-un angajament activ față de comunitate, din proprie inițiativă, și nu doar prin simpla prezență.

Fiecare se confruntă cu sarcinile vieții. Cu alte cuvinte, facem singuri un pas înainte, fără să evităm sarcinile relațiilor interpersonale de serviciu, de prietenie sau de dragoste.

Trebuie să ne bazăm pe propriile puteri și să facem cu încredere un pas înainte către sarcina relațiilor interpersonale. Nu trebuie să gândim Ce îmi va da această persoană?, ci mai degrabă: Ce-i pot oferi eu acestei persoane? Acesta este angajamentul față de comunitate.

Ne găsim refugiul pentru că dăruim? Exact. Sentimentul de apartenență se dobândește prin propriile eforturi – nu este ceva cu care ești înzestrat din naștere.

La urma urmei, toți aparținem comunității pământului și comunității universului. Aș dori să conștientizezi că aparții unei comunități mai largi, distincte, care se întinde dincolo de ceea ce vezi în imediata vecinătate – de exemplu, țara sau societatea în care trăiești –, și că, într-un fel sau altul, îți aduci contribuția în cadrul acelei comunități. Oamenii nu sunt și nu vor fi niciodată cu adevărat singuri sau separați de comunitate.

Lumea este mult mai mare și fiecare dintre noi este membru al acestei lumi.

Odată ce vei înțelege cât de mare e lumea, vei vedea că toate necazurile prin care ai trecut au fost doar o furtună într-un pahar cu apă. Îndată ce renunți la pahar, furtuna trece și, în locul ei, vei fi întâmpinat de o adiere blândă.

Când apar dificultăți în relațiile noastre interpersonale sau când nu mai vedem o cale de ieșire, lucrul la care trebuie să ne gândim înainte de orice este principiul care spune: „Ascultă glasul comunității mai mari”.

Dacă ți se impun cerințe nejustificate, este în regulă să te opui imediat. E în regulă să renunți. Viața într-o relație de care ne temem să nu se destrame este lipsită de libertate, o viață în care trăim în locul celorlalți. Nu te agăța de mica comunitate aflată chiar în fața ta. Vor exista mereu mai multe variante de „eu și tu”, de „toți” și de comunități.

Mă gândesc la sarcinile mele până în acest moment; tot ce e dincolo de această graniță sunt sarcinile altor oameni. Nu intervin în sarcinile altora și trasez o linie, astfel încât ceilalți să nu intervină în sarcinile mele.

Nu lăudăm, nu criticăm

În psihologia adleriană considerăm că în creșterea copiilor și în toate celelalte forme de comunicare cu alți oameni nu trebuie folosită lauda. Pedeapsa fizică iese automat din discuție, iar critica nu este permisă. Nu trebuie să lăudăm și nu trebuie să criticăm.

Gândește-te la laude într-o situație reală. De exemplu, să presupunem că eu laud o afirmație făcută de dumneata prin cuvintele „Bună treabă!”. Nu ți s-ar părea oarecum ciudat să auzi aceste cuvinte? Deoarece prin aceste cuvinte ai avea senzația că ți se vorbește de sus. Lauda include și aspectul unei „judecăți emise de o persoană bine pregătită față de o persoană incapabilă”.

Cu alte cuvinte, mama care își laudă copilul, spunând: „Este de un real ajutor!” sau „Bună treabă”, creează inconștient o relație ierarhică și îl pune pe copil mai jos decât ea. Atunci când o persoană o laudă pe cealaltă, scopul său este „de a-l manipula pe cel mai puțin priceput”. Nu o fac din gratitudine sau respect.

Lăudăm pentru a manipula? Exact. Indiferent dacă îi criticăm sau îi lăudăm pe alții, singura diferență constă în folosirea recompensei sau a pedepsei (morcovul sau biciul), iar scopul de bază este manipularea. Motivul pentru care psihologia adleriană este foarte critică la adresa educației prin recompensă sau pedeapsă este că intenția acesteia este de a-i manipula pe copii.

Dorim să fim lăudați sau, din contră, decidem să lăudăm. Asta dovedește că percepem toate relațiile interpersonale drept relații „în plan vertical”. Psihologia adleriană respinge toate formele de relații în plan vertical și propune ca toate relațiile interpersonale să fie relații în plan orizontal. Egali, adică pe orizontală. Egali, dar nu identici. Într-un fel, putem spune că acesta este principiul fundamental al psihologiei adleriene.

În primul rând, sentimentul de inferioritate este o conștientizare ce rezultă din relațiile în plan vertical. Dacă am putea construi relații în plan orizontal, în care toți oamenii să fie „egali, dar nu identici”, complexele de inferioritate nu ar mai apărea.

Subiectul intervenției. Este acțiunea de a interveni în sarcinile altor oameni. Așadar, de ce intervenim? Și aici, în fundal, se stabilesc relații în plan vertical. Intervenim tocmai pentru că percepem relațiile interpersonale ca fiind verticale și îl considerăm pe celălalt sub nivelul nostru. Prin intervenție încercăm să îl îndreptăm pe celălalt în direcția dorită de noi. Suntem convinși că noi avem dreptate și celălalt greșește. Desigur, intervenția în acest caz este pur și simplu manipulare.

Dacă putem construi relații în plan orizontal, acea intervenție dispare. Trebuie să ne oferim ajutorul fără ca acesta să devină o intervenție. Așadar, intervenția înseamnă să te amesteci în sarcinile altor oameni și să-i controlezi prin cuvinte precum „trebuie să studiezi” sau „intră la acea universitate”. Pe de altă parte, ajutorul presupune separarea sarcinilor și, în același timp, relații în plan orizontal. Mai concret, în loc să îi impunem să învețe, trebuie să acționăm în așa fel încât el să capete încrederea că se poate ocupa singur de studii și își poate îndeplini propriile sarcini.

Fără a forța și păstrând tot timpul sarcinile separate, îl ajutăm pe copil să le rezolve prin forțe proprii. Vorbim de abordarea: „Poți duce un cal la apă, dar nu-l poți forța să bea”. El este cel care trebuie să facă față sarcinilor sale și el este cel care trebuie să decidă.

Încurajarea și contribuția

Nici nu lăudăm, nici nu criticăm. Acest gen de ajutor, bazat pe relația orizontală, este denumit în psihologia adleriană „încurajare”. Laudele îi fac pe oameni să creadă că nu sunt în stare de nimic. Cu cât suntem mai des lăudați, cu atât mai repede ajungem să credem că nu suntem capabili de nimic. Chiar dacă te bucuri când ești lăudat, e ca și cum ai fi dependent de relațiile în plan vertical și ți-ai confirma neputința. Asta pentru că lauda este o judecată transmisă de o persoană capabilă către una incapabilă. Atunci când laudele primite devin un scop, omul alege un stil de viață în conformitate cu sistemul de valori al altcuiva. În primul rând, trebuie să separi sarcinile. Apoi, acceptându-vă diferențele de opinie, trebuie să construiți relații în plan orizontal. Următorul pas este încurajarea.

Când nu ne ducem sarcinile până la capăt, nu se întâmplă pentru că nu suntem în stare. Psihologia adleriană ne spune că, în acest caz, problema nu este capacitatea, ci pur și simplu „nu avem curajul de a ne înfrunta sarcinile”. Iar dacă este adevărat, ceea ce trebuie să facem înainte de orice este să regăsim curajul pierdut.

Când un prieten te ajută să faci curățenie în casă, ce îi spui? Îi spun „Mulțumesc!” Exact, îi transmiți cuvinte de recunoștință, mulțumindu-i partenerului care te-a ajutat. Poți să îți exprimi chiar clar mulțumirea: „Sunt foarte încântat!” Sau îți poți arăta recunoștința spunând: „Mi-ai fost de mare ajutor”. Aceasta este abordarea de încurajare, bazată pe o relație în plan orizontal.

Lucrul cel mai important este să nu îi judeci pe ceilalți. Judecata este un cuvânt ce rezultă din relațiile în plan vertical. Dacă ne construim relații în plan orizontal, vom rosti cuvinte care exprimă gratitudinea, respectul și bucuria.

În esență, a fi lăudat înseamnă că cei care ne judecă sunt la fel „de buni”. Iar măsura în care acțiunea respectivă este bună sau rea depinde de criteriul fiecăruia. Dacă nu căutăm decât lauda, nu vom avea altă soluție decât să ne adaptăm criteriului acelei persoane, înfrânându-ne libertatea. Pe de altă parte, „mulțumesc” nu este o judecată, ci mai degrabă o expresie clară a gratitudinii. Când auzim cuvinte de mulțumire, știm că am contribuit la binele cuiva.

Deci, chiar dacă altcineva ne judecă drept „buni”, nu simțim că am contribuit cu ceva? Exact. Această concluzie se leagă de discuția următoare – în psihologia adleriană se pune accent destul de mare pe „contribuție”.

Ei bine, ce anume ar trebui să facă o persoană pentru a avea curaj? În opinia lui Adler: „Abia atunci când omul simte că valorează ceva poate avea și curaj”. Dacă avem capacitatea de a simți că suntem valoroși, atunci ne vom accepta așa cum suntem și vom avea curajul de a înfrunta sarcinile vieții. Abia atunci când avem capacitatea de a simți că aducem un beneficiu comunității simțim cu adevărat că suntem valoroși. Că putem acționa asupra comunității; cu alte cuvinte, asupra altor oameni. Și simțim că putem fi de folos cuiva. În loc să fim considerați de alții „buni”, să fim capabili să simțim, din punct de vedere subiectiv, că aducem o contribuție benefică celorlalți. Abia atunci vom putea simți cu adevărat care este valoarea noastră.

Toate acestea se leagă de conștientizarea profundă a vieții duse „în folosul cuiva” și, în consecință, de curajul tău de a trăi. Abia atunci când avem capacitatea de a simți că suntem de folos cuiva ne putem conștientiza adevărata valoare. Dacă suntem de folos cuiva, devenim astfel conștienți de propria valoare.

În acest moment judeci o persoană pe baza acțiunilor sale. Cu alte cuvinte, persoana respectivă „a făcut ceva”. Deci haide să îi privim pe ceilalți nu prin „prisma acțiunilor”, ci a „existenței lor”. Fără să judecăm dacă alții au făcut sau nu ceva, ne bucurăm de însăși existența lor, adresându-le cuvinte de mulțumire.

Dacă privim lucrurile prin prisma existenței, suntem de folos celor din jur și ne simțim în același timp valoroși doar prin simpla noastră prezență. E un fapt care nu poate fi combătut.

Deci, în loc să se gândească la sine din perspectiva acțiunii, omul se acceptă mai întâi pe sine ca existență. Când ne comparăm cu alții, suntem tentați să ne construim propria imagine ideală despre noi înșine, pe care apoi o minimalizăm și o judecăm.

Există părinți care își vor compara mereu copilul cu o astfel de imagine ideală, lucru imposibil, apoi nu fac decât să se plângă și să își arate nemulțumirea. Ei acordă un punctaj maxim unei imagini ideale, din care scad treptat punctajul copilului lor. Acesta este cu adevărat un mod de a gândi „rațional”. În schimb, părinții ar putea să se abțină să își mai compare copilul cu cei din jur și să fie recunoscători că există. În loc să-i scadă punctajul comparându-l cu o imagine idealizată, ar putea porni de la zero. Și, drept urmare, ar trebui să fie capabili să-i aprecieze existența în sine.

Iubirea aproapelui

Cineva trebuie să facă primul pas. Poate că ceilalți nu vor fi cooperanți, dar asta nu are legătură cu dumneavoastră. Sfatul meu este: începeți dumneavoastră, indiferent dacă ceilalți sunt sau nu cooperanți.

Oamenii pot fi de folos cuiva doar pentru simplul fapt că există și au un adevărat simț al propriei valori doar prin faptul că sunt în viață.

O singură relație orizontală

Din punctul de vedere al psihologiei adleriene, în primul rând, creezi între tine și o altă persoană o relație în plan orizontal. Una este de ajuns. Hai să începem de aici.

Ne creăm relații în plan vertical sau în plan orizontal? Este o chestiune legată de stilul de viață, iar oamenii nu sunt atât de inteligenți încât să aibă mai multe stiluri de viață disponibile ori de câte ori este nevoie. Cu alte cuvinte, nu putem decide dacă „suntem egali cu cineva” sau „într-o relație ierarhică” cu altcineva. Trebuie să alegem una din variante – relații în plan vertical sau relații în plan orizontal. Dacă îți creezi chiar și o singură relație în plan vertical, înainte să-ți dai seama vei aborda astfel toate relațiile interpersonale.

Așadar, eu îmi abordez relația cu prietenii pe plan vertical? Exact. Chiar dacă nu îi tratezi de sus sau din postura de subaltern, e ca și cum ai spune: „A este peste mine, iar B sub nivelul meu” sau „voi urma sfatul lui A, dar voi ignora ce spune B” sau „Nu mă deranjează dacă nu îmi țin promisiunea față de C”.

Pe de altă parte, dacă reușim să creăm măcar o relație în plan orizontal – dacă reușim să construim o relație de egalitate, în adevăratul sens al cuvântului –, aceasta este o transformare majoră a stilului de viață. Datorită acestei realizări, toate relațiile interpersonale vor deveni, treptat, orizontale.

O relație de la egal la egal între un director și noii săi angajați nu pare realizabilă, nu? Relațiile ierarhice fac parte din sistemul societății noastre.

Cu siguranță, e important să-i respectăm pe cei mai în vârstă decât noi. În structura unei companii e firesc să existe grade diferite de responsabilitate. Nu îți spun să te împrietenești cu toți sau să te porți cu ei ca și cum ți-ar fi prieteni apropiați. Mai degrabă să fiți egali în gândire și să vă impuneți când e nevoie.

Vârsta nu contează în dragoste și prietenie. Sigur, e adevărat că sarcinile de prietenie necesită mereu curaj.

A cincea noapte: Să trăim cu sinceritate aici și acum

Conștiința de sine excesivă sufocă sinele. Nu autoafirmare, ci acceptare de sine.

La urma urmei, totul se leagă de sentimentul de comuniune. Concret, trebuie să faci trecerea de la atașamentul față de sine (preocuparea) spre grija față de ceilalți (interesul social) și să dobândești un sentiment de comuniune. În momentul de față ai nevoie de trei lucruri:

„acceptarea de sine”;
„încrederea în ceilalți”;
„contribuția adusă celorlalți”.

Omul își schimbă felul în care se privește pe sine – cu alte cuvinte, schimbă felul în care își folosește „eul”.

Prin acceptarea de sine, dacă nu putem realiza anumite lucruri, ne acceptăm pur și simplu incapacitatea și mergem mai departe pentru a face ceea ce putem. Cu alte cuvinte, să zicem că ai un randament de 60%, dar îți spui: S-a întâmplat să nu am noroc acum, dar eu sunt, în realitate, capabil de 100%. Asta înseamnă autosuficiență. Din contră, dacă ne acceptăm așa cum suntem, cu 60%, și ne gândim: Cum aș putea să ajung mai aproape de 100%? – aceasta este acceptarea de sine.

Nimeni nu este perfect. Că orice om își va dori mereu să se perfecționeze? Dacă schimbăm perspectiva, nu există om care să atingă 100%. Este o realitate pe care ar trebui să o conștientizăm activ.

Resemnare afirmativă? Acest lucru este valabil și în cazul separării sarcinilor – înțelegem ce putem schimba și ce nu. Nu putem schimba caracteristicile cu care ne-am născut. Dar putem, prin forțe proprii, să încercăm să schimbăm modul în care ne folosim de ele. În cazul acesta, trebuie să ne concentrăm numai asupra lucrurilor care pot fi schimbate, nu pe cele care nu pot fi schimbate. Iată ce numesc eu acceptarea de sine.

Acceptă ce nu poate fi înlocuit. Acceptă-te așa cum ești. Și ai curajul de a schimba ceea ce se poate. Asta este acceptarea de sine.

Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb și înțelepciunea de a ști să le deosebesc.

Nu capacitatea ne lipsește, doar curajul. Totul se rezumă la curaj.

Resemnarea are înțelesul de a vedea clar, cu îndrăzneală și acceptare. O percepție clară asupra adevărului tuturor lucrurilor – aceasta este resemnarea. Nu e nimic pesimist în legătură cu asta.

Încrederea în ceilalți

Fundamentul relațiilor interpersonale nu înseamnă să ne bazăm pe cineva, ci să avem încredere. Iar încrederea înseamnă să acționăm fără condiții prealabile atunci când credem în cineva. Chiar dacă nu avem suficiente motive să credem, totuși o facem. Credem necondiționat, fără să ne preocupăm de eventuale garanții. Asta este încrederea. Desigur, dacă noi credem în ceilalți fără să le punem niciun fel de condiții, vor exista situații când vor profita de noi. Atitudinea de a crede în continuare în cineva, chiar și în aceste situații, e ceea ce numim încredere. Și mai sunt situații în care suntem dezamăgiți și ne obișnuim cu asta.

Antonimul încrederii? Este îndoiala. Să presupunem că ai pus îndoiala la baza relațiilor dumitale interpersonale. Trăiești punându-i la îndoială pe ceilalți – prietenii, cei pe care îi iubești și chiar familia. Ce fel de relație ar putea lua naștere de aici? Celălalt va observa imediat neîncrederea din ochii dumitale. Instinctiv, el sau ea va înțelege că nu ai încredere. Crezi că în acest punct s-ar mai putea construi din asta o relație? Tocmai pentru că ne bazăm pe încrederea necondiționată, putem construi o relație profundă.

Așa cum am afirmat de mai multe ori, realizarea separării sarcinilor redă vieții o formă uimitor de simplă.

Psihologia adleriană nu te îndeamnă să „ai încredere necondiționată în ceilalți” pe baza unui sistem de valori morale. Încrederea necondiționată este un mijloc prin care o relație interpersonală devine mai bună și se poate dezvolta într-o relație în plan orizontal. Dacă nu intenționezi să îmbunătățești relația cu acea persoană, atunci întrerupe orice legătură. Deoarece sarcina ta este să tai legăturile.

Când renunți la o relație superficială, durerea e minoră, însă și mulțumirea adusă de acea relație e la fel de neînsemnată. Tocmai pentru că ne facem curaj să creăm relații mai profunde, având încredere în ceilalți, și bucuria relațiilor interpersonale va crește, la fel și bucuria de viață.

Curajul de a depăși teama că vor profita de noi de unde vine? Vine din acceptarea de sine. Dacă putem să ne acceptăm exact așa cum suntem, vom înțelege că „a profita de ceilalți” nu este sarcina noastră, iar sarcina „încrederii în ceilalți” devine mai ușoară.

Când suntem triști, ar trebui să fim așa după voia inimii. Exact atunci când încercăm să scăpăm de durere și tristețe ne blocăm și nu mai suntem capabili să construim relații profunde cu nimeni. Gândește-te în felul următor: putem avea încredere și putem să ne îndoim, dar visăm ca ceilalți să ne fie prieteni. Să avem încredere sau să ne îndoim – alegerea ar trebui să fie foarte clară.

În primul rând, acceptă-ți „sinele” exact așa cum este el. Asta înseamnă acceptarea de sine. Apoi urmează încrederea necondiționată în ceilalți. Aceasta este încrederea în ceilalți. Poți să te accepți așa cum ești și poți avea încredere în ceilalți.

De fapt, încrederea în ceilalți e legată de perceperea lor ca prieteni. Și tocmai pentru că îți sunt camarazi, poți avea încredere în ei. Iar apoi, relația de camaraderie face legătura cu găsirea unui refugiu în comunitatea de care aparții. Astfel, putem dobândi sentimentul de apartenență că „e bine aici”. Putem spune că oamenii care îi consideră pe ceilalți dușmani nu au ajuns la acceptarea de sine și nu au suficientă încredere în ceilalți.

Contribuția la binele celorlalți

Contribuția la binele celorlalți înseamnă să acționăm, într-un fel, asupra camarazilor noștri. Să încercăm să contribuim.

Contribuția la binele celorlalți nu înseamnă spirit de sacrificiu. Cei care își sacrifică viața pentru alții s-au conformat prea mult la regulile societății.

Suntem cu adevărat conștienți de propria valoare doar atunci când simțim că existența și comportamentul nostru sunt benefice comunității, cu alte cuvinte, atunci când simțim că „suntem de folos cuiva”. Altfel spus, nu renunțarea la „sine”, ci contribuția la binele altora și ajutorul oferit sunt ceea ce trebuie să facem pentru ca, într-adevăr, să fim conștienți de valoarea propriului „eu”. Pentru a-și satisface „eul”, individul trebuie să le fie de ajutor celorlalți.

Contribuția cel mai ușor de înțeles este, probabil, munca. Să faci parte din societate și să te alături forței de muncă. Sau efortul de a avea grijă de gospodărie. Munca nu este un mijloc de a câștiga bani. Prin muncă ne aducem contribuția la binele celorlalți și ne implicăm în comunitatea din care facem parte, simțind cu adevărat că „suntem de folos”; nu doar atât, ci ajungem chiar să ne acceptăm valoarea propriei ființe.

Dar există oameni care au atât de mulți bani încât nu i-ar putea folosi niciodată. Și mulți dintre ei sunt tot timpul ocupați cu serviciul. De ce muncesc? Îi animă o lăcomie fără margini? Nu. Ei muncesc pentru a putea contribui la binele altora și, de asemenea, pentru a-și confirma sentimentul de apartenență, sentimentul că „e bine aici”. Oamenii bogați care, după ce au strâns o avere destul de mare, își concentrează energia spre activități caritabile fac asta pentru a se asigura că „e bine aici”.

Acceptarea de sine: acceptarea „eului” de neînlocuit, exact așa cum este el. Încrederea în ceilalți: încrederea necondiționată aflată la baza relațiilor interpersonale, în loc să semănăm neîncredere.

În loc să mă gândesc ce pot face ceilalți pentru mine, vreau să mă gândesc și să pun în practică ceea ce pot face eu pentru ei. E suficient acest sentiment de contribuție pentru ca realitatea din fața ochilor mei să ia o turnură nouă.

Tocmai pentru că ne acceptăm așa cum suntem – acceptarea de sine – putem avea „încredere în ceilalți” fără teama că alții vor profita de noi. Și tocmai pentru că putem avea încredere necondiționată în ceilalți și îi percepem drept camarazi, ne putem implica în „contribuția la binele celorlalți”. Mai departe, tocmai pentru că ne aducem contribuția la binele celorlalți, putem conștientiza profund că „suntem de folos cuiva” și ne putem accepta așa cum suntem.

Cele două obiective pentru comportament: să ne bazăm pe noi înșine și să trăim în armonie cu societatea. Cele două obiective ale psihologiei care susține aceste forme de comportament: conștientizarea faptului că Am capacitatea necesară și că Oamenii sunt camarazii mei.

Nu-i nimic dacă te rătăcești sau îți pierzi concentrarea. Nu trebuie să depinzi de relațiile verticale sau să te temi că nu vei fi pe placul celorlalți și croiește-ți drumul fără constrângeri.

Armonia vieții

Cu siguranță, nu toți oamenii din lume sunt buni și virtuoși. Fiecare om trece prin destule experiențe neplăcute în relațiile interpersonale. Oamenii cu un stil de viață nevrotic au tendința de a-și condimenta discursul cu cuvinte precum: „toți”, „întotdeauna” și „totul”.

În psihologia adleriană considerăm că este un mod de viață lipsit de „armonia vieții”. E un mod de a trăi în care omul vede doar o parte a lucrurilor, dar judecă întregul.

În învățăturile iudaice există următoarea pildă:

Din zece oameni, unul sigur te va critica, indiferent ce ai face. Acela va ajunge să te antipatizeze și nici ție nu îți va fi pe plac. Apoi, alți doi te vor accepta din toate punctele de vedere și îi vei accepta și tu și veți deveni buni prieteni. Restul de șapte nu vor face parte din niciuna din aceste categorii.

Cel care nu are armonia vieții nu îl va observa decât pe cel care nu-l place și, în funcție de acela, va judeca lumea. Cu acela singur din cei zece, care are o astfel de atitudine, cel mai bine ar fi să pui capăt oricărei legături.

Și în cazul persoanelor dependente de muncă, le lipsește armonia vieții, interesul lor se îndreaptă doar spre un singur aspect al vieții. Dar asta e o minciună a vieții. Pur și simplu ei încearcă să evite celelalte responsabilități folosind munca drept scuză. Ar trebui să ne preocupe totul, de la treburile din gospodărie la creșterea copiilor, de la prieteni la pasiuni și așa mai departe. Adler nu recunoaște acele moduri de a trăi în care unele aspecte sunt nefiresc de dominante.

„Munca” nu înseamnă să ai o slujbă într-o companie. Treburile din casă, creșterea copiilor, contribuția socială, pasiunile și tot felul de alte lucruri înseamnă muncă. Un mod de viață în care contează doar activitatea din companie este unul lipsit de armonia vieții.

Fericirea, sentimentul de contribuție

Ne acceptăm la nivelul faptelor sau al existenței? Într-adevăr, această întrebare se referă la curajul de a fi fericit.

Pentru ființa umană cea mai mare nefericire este să nu se iubească pe sine. Adler a venit cu un răspuns extrem de simplu la această realitate. Și anume, sentimentul că „suntem utili pentru comunitate” sau „suntem de folos cuiva” este singurul care ne ajută să ne conștientizăm propria valoare.

Iar contribuția la binele celorlalți, nu contează dacă este una vizibilă. Nu noi decidem dacă participarea noastră este utilă. E sarcina altor oameni și nu este o problemă în care să putem interveni. În principiu, nici nu avem cum să știm dacă am contribuit cu ceva. Cu alte cuvinte, când vrem să le fim de folos celorlalți, nu trebuie să fie neapărat ceva vizibil – e nevoie doar de sentimentul subiectiv că „suntem de folos” sau, altfel spus, că am contribuit.

Într-un cuvânt, fericirea este sentimentul de contribuție. Aceasta este definiția fericirii.

Deși la nivelul faptelor poate că nu suntem de folos nimănui, la nivelul existenței fiecare dintre noi este de folos.

La nivelul faptelor sau al existenței, omul are nevoie să simtă că este de folos cuiva. Cu alte cuvinte, are nevoie de sentimentul de contribuție.

Oamenii vor să se iubească pe ei înșiși. Vor să simtă că au valoare. Pentru asta își doresc acel sentiment de contribuție care le transmite: „sunt de folos cuiva”. Și caută recunoaștere de la cei din jur fiindcă este o modalitate ușoară de a dobândi acel sentiment de contribuție.

Dacă modalitatea prin care ajungem să simțim că suntem de folos se dovedește a fi „recunoașterea din partea celorlalți”, pe termen lung nu ai altă șansă, trebuie să treci prin viață respectând dorințele altora. Nu există libertate în sentimentul de contribuție obținut din dorința de recunoaștere. Suntem ființe care aleg fericirea și, totodată, aspiră la fericire.

Putem fi fericiți doar dacă suntem liberi? Da, libertatea ca practică instituțională consacrată poate fi diferită în funcție de țară, de perioadă sau de cultură. Dar în relațiile noastre interpersonale libertatea este personală.

Dacă simțim cu adevărat că suntem de folos, nu mai avem nevoie de recunoaștere din partea celorlalți. Pentru că vom fi deja conștienți că „suntem de folos” fără a ne mai strădui să fim pe placul altora.

Așadar, odată cu apariția sentimentului de comuniune dispare dorința de recunoaștere? Da, categoric dispare. Nu mai este nevoie de recunoașterea celorlalți.

Oamenii devin cu adevărat conștienți de valoarea lor doar atunci când ajung să simtă că „sunt de folos cuiva”. Totuși, nu contează dacă, în acel moment, contribuția nu este vizibilă. E suficient să existe sentimentul subiectiv al utilității, cu alte cuvinte, sentimentul de contribuție.

În orice caz, indiferent dacă vorbim de studii sau de participarea la activități sportive, trebuie să facem un efort constant dacă vrem să obținem rezultate semnificative.

Problemele de comportament nu dispar tocmai din cauza criticilor? Deoarece părinții și alți adulți îi acordă atenție criticându-l.

Legătura dintre „răzbunare” și „căutarea superiorității superficiale” e ușor de observat. Îi creezi cuiva probleme și, în același timp, încerci să fii „deosebit”.

Curajul de a fi normal

Paradoxul socratic: „nimeni nu dorește răul”. Ceea ce accentuează psihologia adleriană sunt cuvintele „curajul de a fi normal”. De ce este necesar să fim speciali? Probabil ne este greu să ne acceptăm ca oameni normali. Și tocmai din acest motiv, atunci când dorința de a fi extrem de bun devine o cauză pierdută, facem saltul spre rău absolut – extrema cealaltă.

Acceptarea de sine este prima măsură vitală. Dacă poți dovedi că ai curajul să fii normal, modul în care privești lumea se va schimba radical. Probabil respingi normalitatea deoarece compari normalul cu incapacitatea. A fi normal nu înseamnă a fi incapabil. Nu e necesar să ne lăudăm cu superioritatea noastră.

Viața, o serie de momente

Atunci când vorbești despre scopuri mărețe, bănuiesc că ai o imagine clară a unui alpinist care visează să ajungă în vârful muntelui. Dar, dacă viața înseamnă să urci muntele pentru a ajunge în vârf, atunci cea mai mare parte a vieții ar fi „în drum spre”.

Psihologia adleriană are un alt punct de vedere. Cei care cred că viața seamănă cu ascensiunea unui munte își tratează propria existență liniar. În schimb, viața nu trebuie abordată liniar. Gândește viața ca pe o serie de puncte. Dacă privești prin lupă o linie trasată cu creta, vei observa că ceea ce credeai că este o linie continuă este, de fapt, o serie de puncte mici. Existența care pare liniară este, de fapt, o serie de puncte; cu alte cuvinte, viața este alcătuită dintr-o serie de momente.

O serie de momente, fiecare purtând numele de „Acum”. Putem trăi doar aici și acum. Viețile noastre există doar în momente. Adulții care nu știu acest lucru le impun vieți „liniare” celor tineri. În gândirea lor, păstrarea căii convenționale – o universitate bună, o companie importantă, o familie stabilă – înseamnă o viață fericită. Dar viața nu este făcută din linii ori ceva asemănător. Dacă viața nu este liniară, atunci nici planificarea ei nu este posibilă.

Gândește-te în felul următor: viața este formată dintr-o serie de momente, pe care le trăim ca și cum am dansa, chiar acum, rotindu-ne în jurul fiecărei clipe care trece. Iar când privim în jur, realizăm că am ajuns foarte departe.

Este suficient să ne găsim împlinirea în „dansul” de aici și acum. În cazul dansului, scopul este însuși dansul și nimeni nu este preocupat să ajungă undeva. Însă pe unii îi poate purta departe. Dansul nu te ține pe loc, însă nu are nicio destinație.

Genul de viață în care încerci să ajungi la o destinație poate fi numit „viața cinetică (dinamică)”. Din contră, viața prin dans ar putea fi numită „viața energeia (stare-activă-reală)”. Energeia este tipul de mișcare în care ceea ce „am realizat acum” este „ceea ce s-a format deja”. Poate fi percepută și ca o mișcare în care procesul însuși este gândit ca rezultat. Dansul este astfel, la fel și o călătorie.

Imaginează-ți că te afli pe scena unui teatru. Dacă luminile în sală sunt aprinse, probabil poți vedea totul, până la capătul sălii. Dar, dacă ești sub lumina puternică a reflectoarelor, nu poți vedea nici măcar primul rând de scaune. La fel se întâmplă și cu viața noastră. Putem vedea trecutul și viitorul tocmai pentru că îndreptăm o lumină blândă asupra întregii noastre vieți. Sau, cel puțin, așa ne imaginăm. Dacă focalizăm o lumină puternică pe clipa de față, nu mai putem vedea nici trecutul, nici viitorul. Ar trebui să trăim mai sincer doar aici și acum. Faptul că dumneata crezi că poți vedea trecutul sau prezice viitorul este dovada că preferi să trăiești într-o lumină care abia pâlpâie, în loc să trăiești sincer în clipa de față.

Viața este alcătuită dintr-o serie de momente și nu există nici trecut, nici viitor.

Încerci să îți găsești calea concentrându-te asupra trecutului și a viitorului. Ceea ce s-a întâmplat în trecut nu are nimic de-a face cu dumneata aici și acum, iar aici și acum nu e cazul să te gândești la ceea ce ar putea aduce viitorul. Dacă trăiești cinstit aici și acum, nu te vor preocupa aceste lucruri.

Cei care adoptă punctul de vedere al etiologiei freudiene văd viața ca pe o poveste amplă, bazată pe cauză și efect. Sigur, asemuirea vieții cu o poveste este probabil o activitate interesantă. Problema este că putem vedea și întunericul de la sfârșitul poveștii. Mai mult, vom încerca să ducem o viață care să corespundă poveștii. Apoi vom spune: viața mea este așa și așa și pe dincolo, nu am altă soluție decât să trăiesc astfel, și nu din cauza mea – de vină sunt trecutul, mediul și așa mai departe. Dar aducerea trecutului în prezent nu este decât o cale de ieșire din impas, o minciună a vieții. Totuși, viața reprezintă o serie de puncte, o serie de momente. Dacă reușești să înțelegi asta, nu vei mai avea nevoie de poveste.

Stilul de viață se referă la aici și acum și poate fi schimbat din propria voință. Viața care urmează în fața dumitale este o pagină complet albă și nu are căi prestabilite pe care să le urmezi. Nu e nicio poveste acolo.

O lumină strălucitoare spre aici și acum înseamnă să continui să faci ce poți în clipa de față, sincer și conștient.

Să trăiesc sincer și conștient? De exemplu, vrei să intri la universitate, dar nici măcar nu încerci să studiezi. Nu este un mod de a trăi cu sinceritate clipa de față.

Este suficient să faci totul puțin câte puțin – să rezolvi câte un lucru în fiecare zi. Pe scurt, poți începe „dansul”. Astfel vei avea sentimentul că „asta am făcut eu azi”, pentru asta era menită această zi.

Te gândești: Vreau neapărat să fac asta și o voi face la momentul potrivit. Este un mod de a trăi care îți amână viața. Cât timp ne amânăm viața nu vom ajunge niciodată nicăieri și zilele noastre vor trece, una câte una, într-o monotonie apăsătoare, deoarece, pentru noi, aici și acum înseamnă doar o perioadă de pregătire, o vreme pentru răbdare. Însă acest „aici și acum” este un lucru real când, de exemplu, studiem pentru un examen de admitere dintr-un viitor îndepărtat.

Să trăiești sincer aici și acum este în sine un dans. Nu trebuie să luăm lucrurile prea în serios. Te rog, nu confunda sinceritatea cu un exces de seriozitate.

Viața este întotdeauna simplă, nu trebuie să ne implicăm prea mult. Dacă trăim sincer fiecare moment, nu e nevoie să fim exagerat de serioși. Când adoptăm un punct de vedere bazat pe energeia, viața este întotdeauna completă.

Minciuna de a nu trăi în prezent

Dintre toate, cea mai mare minciună a vieții este să nu trăim în prezent. Înseamnă să privim trecutul și viitorul, să privim întreaga viață sub o lumină palidă și să avem impresia că am văzut ceva.

Renunță deci la minciuna vieții și, fără frică, fă o lumină strălucitoare în prezent. Asta poți face.

Din moment ce nici trecutul, nici viitorul nu există, să vorbim despre prezent. Nici ziua de ieri, nici cea de mâine nu decid asupra lui. Este clipa de față.

Indiferent care sunt circumstanțele, trebuie să acționăm într-un fel sau altul. Experiența unei vieți pline de greutăți ar trebui să fie o șansă pentru a privi spre viitor și a spune: Ce pot face de acum înainte?

Oamenii sunt camarazii mei, iar lumea este un loc minunat! Când încerci să alegi libertatea, e firesc să te rătăcești din când în când.

Indiferent de momentele pe care le trăiești sau dacă există persoane care te antipatizează, cât timp nu pierzi din vedere steaua călăuzitoare a „contribuției personale la binele celorlalți”, nu te vei rătăci și poți face tot ce dorești. Indiferent dacă ești antipatizat sau nu, nu da atenție acestui fapt și vei trăi liber.

Haide să „dansăm” cu adevărat aceste momente în prezent și să trăim cu sinceritate. Nu privi spre trecut, nu privi spre viitor. Omul trăiește fiecare moment complet ca pe un dans. Nu are rost să intri în competiție cu nimeni, iar destinațiile nu-ți sunt de folos. Cât timp ești prins în dans, vei ajunge, cu siguranță, undeva.

Aceasta este natura vieții în energeia. Dacă privesc înapoi la viața mea de până acum, oricât aș încerca, nu voi reuși să găsesc o explicație satisfăcătoare, să înțeleg de ce mă aflu aici și acum. Este rezultatul faptului că „am dansat” momentele – este singura explicație posibilă. Când vei fi dansat aici și acum, sincer și profund, atunci ți se va dezvălui cu claritate sensul vieții.

Individul deține o forță imensă sau, mai precis, „forța mea este nemăsurată”.

Ei bine, altfel spus, dacă „eul” se schimbă, și lumea se schimbă. Asta înseamnă că lumea poate fi schimbată doar de mine și nimeni nu va face asta în locul meu.

Cineva trebuie să înceapă. Poate că alții nu te ajută, dar asta nu are legătură cu tine. Iată sfatul meu: tu trebuie să începi. Fără să te preocupe dacă ceilalți te ajută sau nu!

Lumea este simplă, la fel și viața!